Când copiii… nu mai sunt copii

Au rămas în noi, încă, reminiscenţe ale arderii pe rug, aruncatului cu pietre şi stigmatizării femeii „uşuratice”… Mai blând sau mai vehement, avem încă tendinţa de a le judeca pe fetele care îşi încep viaţa sexuală prea devreme.

Motivele pentru care copiii renunţă prea curând la copilarie pot îmbrăca multe forme, dar miezul este mereu acelaşi: o nevoie acută – ale cărei efecte sunt mult prea greu de gestionat pentru un copil – de afecţiune.

Afecţiunea nu este un moft sau cireaşa de pe tort. Este… tortul. Atingerea, vocea şi privirea blândă, acceptarea şi iubirea necondiţionată a mamei îi conturează copilului identitatea de sine şi îi dau sentimentul de siguranţă şi de stabilitate. Fără acestea, copilul – şi adultul de mai târziu – simte că nu are graniţe fizice, că nu are un înveliş energetic ci are senzaţia că se revarsă în neant… Este un sentiment greu de non-existenţă, de pierdere de sine, împrăştiere, explozie, confuzie, ca şi cum… ai muri în fiecare clipă.
Nu-i de mirare că eşti dispus să faci orice ca să „faci rost” de acele graniţe, de acea… coajă în care intuieşti că te-ai simţi conţinut şi în siguranţă. Din păcate, căutarea asta este inconştientă şi tot inconştiente sunt şi alegerile care se fac pentru împlinirea acestei nevoi.

Ca părinţi, ne e greu să ne recunoaştem nouă înşine că ne-am rănit copilul atât de tare încât să ajungă la astfel de căutări… Aşa că dăm vina pe copil. Iar asta îi amplifică suferinţa şi îl trimite şi mai dihai în braţele altora, cel mai adesea nepotriviţi, că de, copilul căruia i-a lipsit afecţiunea nici nu o poate recunoaşte.

Ne e greu să recunoaştem mai ales atunci când noi ştim şi simţim cu toată fiinţa noastră că ne-am iubit copilul şi chiar ne-am străduit, poate chiar… sacrificat.
Suntem tentaţi mai degrabă să îl considerăm pe copil „răsfăţat” sau „nerecunoscător”, pentru că este greu de înţeles cum toată iubirea asta imensă pare să nu fi ajuns la copilul nostru ci, ca şi cum între noi ar fi fost undeva o gaură, s-ar fi scurs toată în ea….

Dar „gaura” asta există: sunt rănile noastre. O parte din noi iubeşte, o parte din noi răneşte. O parte din noi oferă, o parte din noi ia înapoi. Rănile noastre nevindecate ne dor iar durerea estompează sau chiar înăbuşă iubirea. Iubirea înseamnă bucurie.

Imaginează-ţi că eşti la o petrecere şi te doare cumplit măseaua. Oricât te-ai strădui să te arăţi în largul tău, se simte că nu eşti. Şi dacă nu eşti conştient ce te doare şi nu îi explici gazdei ce se întâmplă cu tine, ea ar putea crede că e ceva în neregulă cu petrecerea, nu-i aşa?

Copiii nu au nici o vină că nu primesc iubirea noastră când ea se împotmoleşte într-un strat de suferinţă. Ei işi doresc cu tot dinadinsul să o vadă şi de aceea ne şi zgândăresc „bubele”, ca să le vedem şi noi sau ca să iasă „puroiul” din ele…

Şi nici noi nu avem nici o vină că am fost, la rândul nostru, iubiţi de părinţi suferinzi aşa că, deşi soarele strălucea în spatele pâclei de nori, noi am crescut în întuneric.

Copiii care nu găsesc iubirea în braţele calde, afectuoase, nepărtinitoare şi nonjudicative ale mamei, o vor căuta febril în altă parte. Şi noi ştim, desigur, că nu o vor găsi, dar ei nu ştiu asta şi oricât le-am spune nu-i ajută pentru că a spera e mai bine decât a nu spera…

Singurul ajutor ar putea fi pentru ei ca mama să li se dezvăluie, în sfârşit, cu soare şi cu nori, pentru că ei, copiii, să nu se mai simtă vinovaţi şi responsabili de tot ce li se întâmplă.
Nu-i uşor. Dar e eliberator pentru ambii, mamă şi copil.

ianuarie 14, 2018|