Mulţi părinţi şi-au dorit şi mulţi au şi reuşit să formeze copii ascultători. Nu-i judecăm; aşa a fost „moda”. Şi pe bună dreptate: străbunicii sau chiar bunicii lor au fost iobagi – neascultarea însemna moarte!
Şi nici chiar pentru ei, pentru părinţii noştri, contextul istoric nu a fost cu mult mai blând, exprimarea liberă putând duce, în comunism, de asemenea, la repercursiuni grave.
Acum putem spune ce vrem. Ne putem permite să fim liberi: în acţiuni, în exprimare, în gândire. Dar mentalitatea poate rămâne, din inerţie, mult timp neschimbată, fără conştientizare şi voinţa de a o schimba.
Să revenim la copilul ascultător.
Pentru ca un copil să-şi asculte părinţii, e nevoie ca el să fie convins, prin diverse mijloace, de la cele mai naşpa la cele mai drăguţe, că între vocea lui interioară (dictată de propriile instincte şi nevoi) şi vocea părintelui, el să-i dea prioritate celei din urmă. E nevoie să decidă – decide inconştient – că VOCEA PĂRINTELUI SĂ FIE MAI PUTERNICĂ DECÂT A LUI.
Dacă face asta des, fără „drept de apel” sau pe un fond de tensiune psihică, în timp el învaţă să nu-şi mai asculte sau să nu-şi mai crediteze propriile mesaje interioare. Pentru că înţelege că ele nu au valoare. Aşa că, pentru ghidaj, el va avea nevoie mereu de vocea părintelui. Ca să nu rămână dependent, ca un copil mic care întreabă mereu ce să facă (unii rămân în acest stadiu), el ia această voce în interiorul său şi o face să devină „a lui”: se ceartă aşa cum l-ar fi certat mama, îşi cere ce i-ar fi cerut ea samd. O vreme ţine. Dar vocea proprie nu poate fi anulată pentru totdeauna… Şi, când începe să se dezmorţească, omul aude… mai multe voci – care de obicei se mai şi ceartă între ele – şi nu mai ştie cine este el de fapt. Pot apărea halucinaţii, conflicte interioare puternice, sau doar anxietate, atacuri de panică ori depresii.
Se poate şi să nu se mai trezească vocea lui personală, şi omul să rămână cu vocea părintelui bine înfiptă în cap. Doar că ea, oricât ar fi de deşteaptă şi chiar de grijulie, e totuşi din afară, n-o să-i poată niciodată povesti despre senzaţiile lui, despre nevoile cele mai profunde, despre bucurii şi tristeţi etc. Ea, aşa cum a făcut-o mereu, îi spune despre „teme” şi realizări, îi spune cum să se poarte şi cum „nu se cuvine” să se poarte, îi spune când şi ce consideră că e greşit (şi cu vremea devine toot mai chiţibuşară!). În acest caz, cine să-i mai şoptească omului despre începuturile unei boli, despre dorurile lui cele mai adânci, despre fiorurile demult uitate care însemnau bucuria de a trăi?
Copiii ascultători pot avea şansa să atingă performanţe, să aibă succes, să aibă realizări (definiţia o dai tu).
Copiii ascultători pot avea neşansa să ajungă la dezechilbre psihice/emoţionale, boli sau nefericire.
Până la urmă, orice monedă are două feţe. Dar nu strică să fim conştienţi de amândouă.