Din nou acasă

Odată demult am avut o grădină plină cu flori minunate. Dar nu știu cum se făcea – poate era vrăjită – că oamenii din jur nu o vedeau.
Fără să vrea, neștiind măcar că intră în ea, ei călcau pe iarbă și pe flori și le distrugeau.
Am încercat din răsputeri, în multe multe feluri, să construiesc un gard la grădina mea. Dar oamenii din jur vedeau în încercările mele „obrăznicie”, „indisciplină” sau chiar „răutate” și, simțindu-se răniți, îmi darâmau gardul și călcau și mai apăsat prin grădina mea.
Iar eu… eram prea mică pentru a le ține piept.
Așa că îmi micșoram grădina tot mai mult și încercam să-mi construiesc gardul din ce în ce mai aproape de mine.
Numai că, pe măsură ce eu mă retrăgeam, ei înaintau. Îmi cucereau spațiul pas cu pas, gând cu gând, dorință cu dorință…
Fără să-și dea seama (ba chiar convinși că-mi fac bine!) nu s-au oprit nici măcar când gardul meu devenise totuna cu pielea mea.
Da, nu mai aveam grădina cu flori. O cedasem. Cică… de dragul meu. Sau cumva de dragul lor ca să-mi fie mie bine. Dar aveam în continuare corpul meu și îmi doream, aveam nevoie să-l protejez. Oamenii din jurul meu însă vedeau în încercările mele „obrăznicie”, „indisciplină” sau chiar „răutate”.
Convinși că-mi fac bine, ei au trecut și granițele corpului meu în diverse feluri: cu atingeri, cu sunete și cu gesturi care mă agresau, cu informații care mă încărcau, uneori chiar cu ceea ce ar fi trebuit să fie hrană, cu priviri care mă răscoleau sau parcă răsuceau în mine un pumnal, cu emoțiile lor de oameni mari care pentru mine erau mult, mult prea grele…
Eram pur și simplu prea mică pentru a le ține piept.
Așa că am cedat. A fost nevoie să mă retrag și mai mult.
Dar nu, nu puteam da totul! Trebuia să-mi construiesc totuși zidul meu de apărare! Trebuia să fie măcar un loc, un loc cât de mic dar foarte important pe care ei să nu-l poată cuceri! Un loc în care orice s-ar fi întâmplat, nimeni, chiar nimeni să nu mai poată pătrunde! Da, un loc numai și numai al meu pe care să-l pot proteja…
Cu râvnă și dibăcie am reușit – în sfârșit! – să-mi construiesc zidul cel prețios. Ghici unde…
Aveam – în sfârșit! – un loc doar al meu, un loc de necucerit, un loc în care să mai pot să mă simt eu.
Construisem zidul, de data asta, în jurul inimii mele. Pe acesta nu-l puteau atinge, nu-l puteau dărâma.
Oridecâteori ceea ce era în jurul meu mă copleșea, mă retrăgeam în interiorul zidurilor mele și mă simțeam acasă.
Dar oamenii mari din jurul meu au observat asta și au început să mă certe pentru retragerile mele, numindu-le „obrăznicie”, „indisciplină” sau chiar „răutate”…
În plus, erau atâtea lucruri în afara mea la care mi se spunea că trebuie să fiu atentă, nu mai aveam timp să stau.
Așa că, în timp, am uitat de zidul meu. Și am uitat de ceea ce închisesem înăuntru.
Am învățat totuși să spun uneori „te iubesc”, așa cum făceau și ceilalți, am învățat să construiesc în exterior și am învățat să intru și eu grădinile altora din jurul meu.
Uneori însă simțeam că mi-e dor. Un dor teribil, dureros și apăsător (mai târziu am învățat că oamenii mari numesc acest dor fie „depresie” fie „anxietate”, în funcție de câtă resemnare sau de câtă dorință e în acest dor). Dar nu știam de cine ori de ce mi-era dor.
Uneori credeam că e vorba despre cineva. Dar când acel cineva se apropia, mă bucuram puțin, însă nu ajungea la inima mea. Apoi ne depărtam din nou pentru că dorul cel misterios devenea tot mai dureros și credeam că acel cineva mă rănește.

Odată, demult, am început apoi, încet încet, ca pășind printr-un vis, să-mi amintesc…
Mi-am amintit de locul meu în care mă simțeam cândva acasă. Dar nu mai cunoșteam acel sentiment. Și nu, nu mai știam să ajung acolo.
Pe zidurile mele crescuseră plante cu spini. Câștigasem: nimeni nu mai putea cuceri acest loc!
Nimeni nu mai putea intra în el. Acum… nici măcar eu.
Au urmat ani mulți de căutări.
Au urmat păreri de rău, și lupte cu spinii, și suferință, și confuzie, și revoltă…
Eram furioasă pe cei care îmi împinseseră granițele atât de mult; pe cei care mă făcuseră să renunț la grădina mea.
Furia asta a declanșat în mine o forță imensă, cu care am început să-mi refac grădina. Am reînceput să-i construiesc gardul, acum fără să-mi mai pese că oamenii din jurul meu numeau acțiunile mele „obrăznicie”, „indisciplină” sau „răutate”.
Și, pe măsură ce construiam acest gard la exterior, am început să mă simt din ce în ce mai în siguranță. Iar pe măsură ce mă simțeam din ce în ce mai în siguranță, am început să-mi doresc să dărâm zidul din interior…
Voiam să mă întorc acasă. Și mai mult chiar, acum voiam să las și alți oameni să ajungă la inima mea.
Am facut loc din ce în ce mai mult…
Din când în când, câte cineva pe care aș vrea să-l primesc, mai vine pe altă parte și nimerește într-o zonă în care încă mai e zid. Poate chiar si spini.
Atunci e șansa mea să văd unde mai am de eliberat.
Și da, mă simt din ce în ce mai acasă în interiorul meu…

februarie 5, 2019|