„Am fost la cursuri de parenting și am citit și cărți… Sună bine, sunt de acord cu multe teorii de acolo. Pe unele mă strădui să le aplic. Și reușesc dar numai când sunt calm. Mi se întâmplă însă destul de des să mă înfurii și atunci toate aceste idei grozave despre cum să discut cu copilul și cum să procedez dispar ca prin ceațâ, parcă nu le-aș fi aflat niciodată…
Și din nou mă port ca un…”…
„Ca cine te porți?”
„Ca tata!” și fața bărbatului din fața mea se adăpostește pentru o clipă în dosul palmelor lui mari… „Dar mi-am dorit întotdeauna să nu fiu ca el! Eu am decis să-mi cresc copilul altfel, cu calm și înțelepciune. Nu înțeleg de ce atunci cînd mă înfurii…devin el!” Privirea îi alunecă lin într-un colț al camerei unde, ca într-un film imaginar, poate se desfășurau scene de altădată…
Tacem amândoi pentru câteva clipe.
„Îmi amintesc cum venea furios spre mine, de multe ori nici nu știam ce l-a supărat și chiar dacă știam tot nu înțelegeam…”
„Cum te simțeai?”
„Eram atat de speriat!”
„Iar acum ce simți?”
„Mă simt…neputincios…”
Explorarea a continuat, desigur, și clientul meu a făcut multe legături între emoțiile de atunci și cele de acum, între neputința de atunci și cea de acum, legături care l-au pus în contact cu trăirile și cu resursele lui. În timp, a căpătat abilitatea de a-și surprinde emoțiile imediat cum apar și nu le mai dă spațiu ca ele să devină distructive.
Mi-a dat voie să postez acest fragment – și îi mulțumesc – ca introducere pentru ideea că a știi ce ai de făcut ca părinte este un pas adesea important dar insuficient. A fi disponibil emoțional pentru această meserie este adevarată piatră de încercare. Comportamentele noastre sunt o reflecție a ceea ce este în interior: dacă mă simt liniștit, împăcat, echilibrat, probabil nici nu am nevoie să învăț să mă port. Dar dacă în sufletul meu sunt emoții înăbușite, nu le voi putea ține prea mult în frâu… Mulți clienți îmi marturisesc că adesea învățarea „teoriei” îi face chiar să se simtă vinovați că nu reușesc să fie „părinți buni” iar discrepanța dintre ce știu și ce simt devine apăsătoare.
Nu zic să nu învățăm din cărți sau cursuri despre creșterea copiilor, și eu am citit și am fost la multe cursuri și toate m-au îmbogățit cu câte ceva. Dar încurajez ca, pe lângă acumularea de informații în planul cognitiv (a știi), să dăm atenție și celui emoțional (a simți), să ne dăm voie să ajungem la acele emoții închise într-o camera a sufletului nostru care generează faptele, gesturile, vorbele și atitudinile noastre. Simțindu-ne cu adevărat pe noi însine, il vom putea simți și pe copilul de lângă noi.
