Pentru fiecare dintre noi vine un moment în viaţă sau o perioadă în care tot ce am ţinut ascuns de noi înşine are nevoie să iasă la lumină. Are nevoie să ni se arate, să fie acceptat, asumat şi integrat în ceea ce suntem.
Ne-am ascuns dureri, ruşini, vinovăţii sau învinovăţiri, furii şi frici în subsolurile întunecate ale psihicului, pentru că ne era prea greu cu ele. Ne-am „confecţionat” stări mai comode, am apelat la rezervele organismului pentru doze de extra-putere şi am început să credem că noi suntem „aşa”. Şi, desigur, suntem şi asa: puternici, curajoşi, capabili.
Dar vine, pentru fiecare dintre noi, un moment în viaţă în care avem nevoie să ne amintim că mai sunt părţi în noi care sunt altfel: care se tem; care dor; care strigă; care sunt vulnerabile; care au nevoi neîmplinite şi pe care nu le mai pot amâna.
Din acest moment, trecutul – cu care credeam că ne-am încheiat socotelile – vine, mai blând sau mai puţin blând, peste noi. Cu cât am ţinut uşa subsolului mai tare şi mai mult, cu atât e posibil să răbufnească mai furtunos.
Modul în care vin e atât de diferit la fiecare încât, neavând repere, e posibil să nu ne prindem despre ce este vorba.
De obicei, aceste furtuni, aceste amintiri refulate, îngropate, uitate, îşi aleg un teren de manifestare: psihic sau corp.
Dacă au ales psihicul, pot apărea depresii, atacuri de panică, anxietate generalizată, halucinaţii, dificultatea de a dormi, stres accentuat, irascibilitate etc.
Dacă e despre corp, „apar manifestări neplăcute şi vă rugăm să vă adresaţi medicului dumneavoastră” dar să aveţi în vedere şi mesajele pe care corpul dvs se străduie să vi le transmită.
Lăsate în ignoranţă, aceste nobile încercări ale psihicului nostru de a se reîntregi, produc şi mai multă durere cu care aglomerăm şi mai tare „subsolul”, punem şi mai mult efort ca să ţinem uşa, ele se chinuie şi mai tare să iasă şi apare şi mai multă durere şi, v-aţi prins, tot aşa… (asta se numeşte retraumatizare).
Deci: apare un moment în viaţă sau o perioadă în care tot ce am ţinut ascuns de noi înşine are nevoie să iasă la lumină. Şi chiar dacă nu ne place ce iese, e important să fim acolo, prezenţi, şi să lăsăm să iasă; adică să ne amintim. Să-i dam voie corpului nostru să ne amintească ce am ascuns; să ne amintească ce ne-a durut şi a rămas nealinat, neconsumat şi doar uitat. Să ne amintim ce ne doare, de fapt, e condiţia esenţială pentru a putea da sens şi a înţelege cine suntem noi acum.
Să fim acolo prezenţi, acceptând că amintirile vin peste noi sub formă de senzaţii, să ne dăm voie să le simţim, chiar dacă dor, să le ascultăm mesajul, să le privim cu bunăvoinţă, chiar cu drag şi… să nu îndesăm la loc.
De obicei, e greu să facem asta singuri. Sau chiar imposibil. Avem nevoie de aliaţi. De măcar un om care să înţeleagă în profunzime procesul, să fie blând şi răbdător, să nu judece, să nu se sperie, să nu pună presiune.
Pe măsură ce le lăsăm să iasă la lumină, începem să înţelegem ce înseamnă, cu adevărat, să fii puternic.
