• Vistiana Long psihoterapie parenting

Teama de examen, teama de a nu supraviețui…

Câți dintre noi trăim in prezent? 

Se vorbește tot mai mult despre asta, și o vezi scris pe pereți (mai ales pereții de fb), pe tricouri și pe căni… Dar, dincolo de faptul ca suna cumva, suna interesant, oare ce înseamnă sa fii in prezent? Poate te intrebi de ce te iau cu „de-astea” când titlul articolului anunța cu totul altceva!

Cândva, când aproape toți străbunicii noștri munceau pământul, putini oameni aveau parte de educație. Puțini aveau privilegiul sa învețe sa citească, sa socotească și sa scrie. Restul munceau. Munceau de mici de se speteau și își CÂȘTIGAU, la propriu, EXISTENȚA. Dacă nu munceau, nu mâncau. Dacă nu mâncau, mureau.

Doar cei care studiau aveau șansa de a trai fără sa muncească cu brațele și spinarea. Și, dat fiind ca natura nu-i fericește pe toți cu brațe tari și spinare lata, unii, mai slăbuți, aveau supraviețuirea marcata de un mare semn de întrebare… (de aceea atunci când se nastea un copil ii doreai părintelui in primul rând „sa-i trăiască”!)

Studiosii mai aveau privilegiul de a fi priviți intr-un anume fel: cu un respect asemanator evlaviei, erau puși pe un piedestal și investiți cu autotoritate. Iar asta, in funcție de nevoile fiecăruia, le dăruia fie iubire, fie putere, acestea fiind cel puțin un „bonus” la un trai asigurat.

Familia care „deținea” un astfel de „specimen” valoros avea de asemenea de câștigat de pe urma acestei faime binemeritate, dobândite prin studiu serios. Mai ales părinții, părinții erau tare MÂNDRII de ce A AJUNS odrasla lor!  „Baiatu’ lu’ al’de X-ulescu e doctor/profesor/avocat!!!”. Deveneau și ei respectați pentru ceea ce reușiseră „sa scoată din copilul lor”, iar copilul ii mai ajuta adesea și cu bani pe părinții deveniți bătrâni.

Privind la acest tablou, nu-i de mirare ca orice om cu bun simt și cu putința sa-și dorească pentru fiul/fiica lor sa studieze și sa reușească CU ORICE PREȚ sa treacă linia celor… salvați. Cu ORICE preț!!! Pentru ca niciun preț nu era mai scump decât ceea ce se punea in balanța: viața.

Razboiul și foametea au amplificat nesiguranța și încet-încet, teama de A NU TRAI s-a cuibărit atât de adânc in sufletele oamenilor, le-a pătruns și-n sânge și-n oase, încât… a rămas acolo. Chiar și peste ani, când ei au început sa aibă ce mânca și au uitat de ea, ea a rămas tot acolo, in adâncul ființei lor… Moartea celor dragi luați prea tineri de condițiile rele a sapat răni in sufletul întregii societăți și rănile au fost uitate dar nu vindecate.

Vremurile s-au schimbat. Doamne, cât s-au schimbat! Comparandu-le doar pe cele de când eram noi mici cu cele de acum și e o maaare diferența, darămite viața străbunicilor cu a noastră!…

Vremurile s-au schimbat, viața s-a schimbat, condițiile de trai, „regulile” de supraviețuire, iar „tabloul” de care am vorbit puțin mai devreme pentru majoritatea dintre noi nu are nicio legătura cu tabloul zilelor noastre.

Doar rănile nevindecate de demult, cu suferința pe care o generează, cu fricile din care se hrănesc și cu cele pe care le emana, se transmit din generație in generație ca și cum ar fi de ieri, de azi…

Anxietatea, acest motor al ființei umane – care activat SĂNĂTOS se numește voință/ dorință/ ambiție calda și bucuroasa/ energie creatoare – se supratureaza cand viața este sau pare sa fie pusă in pericol, cu scop de apărare! Asta desigur consuma mult din energia organismului pentru ca apararea e o prioritate. Iar cand energia consumata astfel pentru mult timp, organismul sufera sau chiar se îmbolnăvește.

 Si dacă „se da peste cap”, rămâne supraturat fără ca măcar deținătorul lui sa-și dea seama. Devine… NORMALITATEA lui. Aceasta „normalitate” este transmisă din generație in generatie – împletită cu credințe investite ca adevăruri universal valabile și absolute -, este transmisă ca un fel de a fi, un fel de… „așa SE trăiește”. Și deși realitatea exterioara se modifica dramatic, realitatea interioară plantează din sufletul de părinte in sufletul de copil aceeasi zestre grea și nemiloasa: frica de a nu face fata, frica de a nu supraviețui.

Poate vi se pare ciudata ipoteza ca ceea ce ne macină sufletul in momentul in care copilul nostru ia o nota mică, are de dat un examen, nu își face temele sau nu citește cât credem ca „ar fi bine”, acea agitație interioară pe care o simtim in corp ca o apăsare uneori înfricoșătoare in piept, in cap sau in tâmple, este un descendent fidel al…fricii de moarte. Ca sa eliberam presiunea, țipăm. Dam vina pe copil: el ar fi de vina ca nu vrea sa vadă „tabloul” pe care noi încă il vedem prin ochii strămoșilor – prin ochii fricilor lor rămase in corp, moștenire…

El, copilul, trăiește in prezent.

Dacă ai știut sau nu ai știut dar stii acum sa asculți, poate ai norocul sa-ți spună sau sa-ți strige și ție:

„Hei, mama/tata, uita-te in jur, nu mai e ce-a fost!

Acum exista oameni cu studii care nu au succes, abia au ce manca și oameni care fac un curs de te miri ce, din pasiune!, in scurt timp au o meserie in care excelează – sau nu – și au succes.

Acum exista oameni cu studii care o duc bine și oameni cu studii care nu o duc bine.

Acum exista oameni fără studii care o duc bine și oameni fără studii care nu o duc bine.

Acum exista oameni bogați care se simt iubiți si sunt fericiți și oameni bogați care nu se simt iubiți și nu sunt fericiți.

Deasemenea, exista oameni cu foarte puțini bani fericiți și oameni cu foarte putini bani nefericiți.

Ce „rețete” de viața ziceai ca ai? Ce îmi garantează MIE îndemnurile tale???”

Pot sa îți spun eu, dacă îmi dai voie, ce le „garantează” copiilor îndemnurile noastre…

In orice moment deschidem gura, in orice moment ne privim copilul și in orice fel il atingem, ne CONECTAM cu el.

Cine sta mai mult la calculator probabil are deja in minte un cablu USB… si chiar așa e: conectam cele doua sisteme și transferam date din subconștientul nostru in al lui. Se întâmpla și invers, adică și preluam, numai ca „sistemul” lui e foarte receptiv și creează rapid noi „fisiere” iar al nostru, dacă nu suntem atenți, va rejecta sau va da delete la tot ce e nou!

Aceste „fisiere” sunt pline de informație la nivel EMOȚIONAL, CORPORAL si COGNITIV. ASTA e ceea ce ii garantam copilului nostru: o întreaga „biblioteca” de programe pe care el le va folosi ca baza de pornire pentru a și le confecționa pe ale lui…

Garantează aceasta moștenire informațională succesul copilului nostru? (SUCCES aici însemnând nu un șablon impus ci o viața cu sens însoțită de sentimentul de împlinire)

Depinde:

Acum SUCCESUL nici nu mai este garantat și nici nu mai depinde de o diploma și nici măcar de câte cunoștințe ai in cap. Din ce in ce mai mult contează o altfel de cunoaștere, anume acea „biblioteca” de care ziceam…

Acum contează mai mult – din ce in ce mai mult! – capacitatea de a relaționa cu ceilalți, stima de sine, încrederea in sine, curajul de a greși și dezinvoltura de a încerca din nou, creativitatea, spontaneitatea, autenticitatea, capacitatea de a ne deschide, de a fi sinceri, de a iubi oameni, de a ne iubi pe noi. Arătați-mi o astfel de persoana care sa nu aibă succes!

Lucrurile astea stau acum la baza succesului iar ele nu se găsesc in cărți. Cel puțin nu in forma trăită, care se scurge in corp și pătrunde in sânge și-n oase. In forma asta le iei, când ești mic de la părinți. Le iei din cuvintele calde și valorizatoare, din privirea mereu blândă și intelegatoare și la greșeală, și din atingerea plină de iubire; aceasta este informația care, transferata pic cu pic in sistemul copilului, garantează succesul. Restul e istorie…

Educația e in continuare importantă și va fi mereu. E un dar pe care e minunat – nu mai e și vital! – sa il primești. Dar cred ca acum nu mai merita primită cu… ORICE PREȚ! Acum merita primită doar având grija ce transferam, prin conectare, dincolo de educație. Acum ne putem permite sa fim atenți sa nu stricam intr-o parte construind in alta.

Acum putem alege între mai multă educație cu iubire și mai puțina educație tot cu iubire. Succesul e dictat de iubire, de ceea ce ea construiește in subconștient.

Câți dintre noi trăim in prezent? 

Câți dintre noi ne-am actualizat programele și am dat delete fișierelor vechi sau măcar le-am conștientizat? Conștientizând, putem alege ce dam mai departe. Ce nu vedem, nu putem sorta. Și pleacă singure din generatie in generatie cum au venit și pana acum…

Cum putem sa le vedem? 

Cred ca un om odată trezit și începând sa-și dorească sa se vadă și sa crească, nu se mai satura o viața sa se tot bucure de minunățiile pe care le descoperă pas cu pas in înteriorul lui! Chiar și pe cele care dor. Poate chiar mai ales pe cele care dor. Pentru ca acolo, in durerile uitate, sta blocată o cantitate imensa de energie: încredere, iubire, acceptare și… prezenta. Psihoterapia este un cadou pe care orice om și-l poate face siesi in acest sens.

Pana una alta, fii atent la ce simți: ți-e frica sa nu ia copilul note mici?

Tremuri ca nu ia bacul? Sau ca nu-l da? Observa intensitatea trairilor, observa reacțiile lor in corp și întreabă-te: in care tablou te afli?

Da-ți timp sa te liniștești, apoi conectează-te cu copilul tău nu din frica ci din iubire.

Îți doresc sa ai răbdare cu tine și sa te bucuri de explorare!

Cu drag, Vistiana Long, psihoterapeut

 

iunie 8, 2017|